Dezbatere

La TVR e acuma dezbaterea dintre Mircea Geoană și Traian Băsescu. Pe prima pagină a TVR e (nesurprinzător ) e discursul de început al lui Geoană.

Dacă iese iar Iliescu, îmi grăbsec emigrarea. De fapt încep să mă întreb la ce m-am întors.

Alegeri europene – din nou cu bîta în baltă

Au fost alegeri și s-a votat cu picioarele. Cel puțin pentru Vadim și Becali, Elena Băsescu.
La viitoarele alegeri vom trimite în parlamentul european restul vedetelor românești, în funcție de cum apar la televizor, în Libertatea și restul tabloidelor.
Sunt convins am avea foarte mulți adepți și pentru: Monica Columbeanu, Mircea Badea, Andreea Marin și prietena ei*, oricine a făcut o casetă porno, spune prostii la televizor sau pur și simplu arată bine.

Faptul e confirmat de succesul campaniei de imagine al actualului ministru de turism*.

Mai e și o hoardă care-i este fidelă pe viață lui Iliescu, dar cred că moșul găsește prea mică miza pentru a candida la europene.

O analiză scurtă care se potrivește la toate alegerile din România: http://www.starlog.ro/2008/12/04/greu-de-ignorat/

*Nu-mi amintesc toate numele pe moment, mă aștept ca cititorii să-și de seama despre cine e vorba.

Cultura României

Un prieten a găsit un mod deosebit de a face cunoscută în lume cultura ţării noastre. Ţinta lui este popularizarea lerului: http://www.hruscafacts.ro/ .

Wikipedia are o pagină cuprinzătoare despre ler: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ler. Interesant.

Accesibilitate în Braşov

Citind Capital sau uitîndu-mă pe ejobs aş putea crede că Braşovul e un oraş favorit al companiilor, şi din acest motiv am crezut că municipalitatea are bani iar oraşul trebuie să arate foarte bine. Cel puţin sub aspectul accesibilităţii nu e deloc aşa.

Pasajul subteran de la intersecţia Kogălniceanu – Victoriei.

Braşov, Pasaj Kogălniceau-Victoriei

Rampa pentru cărucioare cu rotile e inutilizabilă. În primul rînd scările sunt surprinzător de abrupte iar înălţimea care trebuie coborîtă e de cel puţin 2 metri. Apreciez că unghiul e de cel puţin 30 de grade, iar în realitate e mai rău decît în poză. Această rampă este de departe cea mai înfricoşătoare pe care am văzut-o pînă acum, deşi rampe relativ inutilizabile împînzesc toată ţara. Fără un ajutor solid, un invalid care ar încerca să coboare s-ar face praf la sfîrşitul rampei. De urcat fără ajutor un asistent puternic nu poate fi vorba, iar unul dintre comentarii sugerează că nici nu ar fi pentru invalizi.
Pe lîngă rampa asta mai sunt şi alte defecte ale acelei treceri.

Multe treceri de pietoni pe străzi circulate cu viteză sunt nesemaforizate, nu pot să-mi amintesc numele locurilor. Am aşteptat o întrerupere a şirului de maşini alături de eternele bătrîne care încearcă să treacă strada. Altă soluţie nici nu era.

Zona Carrefour e foarte ciudată dacă eşti un pieton neobişnuit cu locul. Trotuarele se termină şi reîncep într-un mod ciudat iar trecerile de pietoni sunt rare, deşi îmi pare o zonă destul de circulată pe jos.

Nu am văzut nici o pistă pentru biciclete, însă consider asta un semn de onestitate, pentru că oricum, nu am văzut pînă acum în România pistă de biciclete care să fie uşor utilizabilă (Timişoara, mai ales cu zona Mocioni e un exemplu negativ de referinţă).

Trotuarele sunt totuşi mult mai întregi (şi în general şi mai libere de maşini) decît în oraşul campion al trotuarelor sparte, Timişoara. Timişoara e atît de înfiorătoare în privinţa asta încît nici nu mă gîndesc la accesibilitate cu căruciorul, ci mi se pare grea şi aia pentru oameni pe picioarele lor dar mai puţin atletici. Cineva îmi confirmă opinia.

Cu ocazia asta am aflat şi de ce văd foarte rar oameni cu probleme locomotorii sau orbi pe străzi. Nu pentru că ar fi românii mai sănătoşi, ci pentru că supravieţuirea lor nu e deloc garantată în astfel de oraşe.

Şi cum voiam să termin făcînd un mişto ieftin (subliniez, mișto ieftin), găsit şi poza perfectă.

E făcută în zona Livada Poştei, pe o trecere de pietoni desfiinţată într-un mod surprinzător care are un desen cu un pieton „atacat” de o maşină cînd încearcă să traverseze (nu mă pronunţ asupra utilităţii deciziei de desființa trecerea, poate are vreun rost).
După toate cele de mai sus aş putea să propun primăriei să împuşte direct pietonii şi oamenii cu dizabilităţi.

1 Decembrie

Citat de pe http://www.starlog.ro/2008/12/01/1-decembrie-2/:
„[...] Mereu aud că românii sunt hoţi, puturoşi, ţigani, nespălaţi, atribute pe care ni le aplicăm singuri, cu fiecare ocazie. Nu suntem patrioţi pentru că nu avem simboluri care să ne aducă aminte de patrie. Nu avem un steag unic în lume, nu avem un simbol naţional general acceptat (lup, leu, cocoş, pinguin, ciocan, plug, orice!) avem un imn molâu, etc. Inclusiv 1 Decembrie e prost aleasă, pentru că din cauza iernii, nu prea poţi să ieşi la iarbă verde, să serbezi aşa cum îmi aduc aminte că se facea pe vremuri, de 23 august, aşa cum fac americanii, francezii, etc. Via Radu, iată două alternative la Deşteaptă-te Române, două cântece care te fac să te umfli în pene numai la auzul notelor. Pentru simbol naţional, votez pentru lup (via steagul Dacilor).”

Menţiunea la “Pe al nostru steag e scris unire” e că muzica deja e în imnul Albaniei. Sunt în mare parte de acord cu ideile prezentate și de asta le fac reclamă aici.

Extra:

Nu-mi prea place fața aia prea molcomă a bourului moldovenesc. Nu mi se pare că ar fi în spiritul nostru . Detalii pe wikipedia și wikimedia commons.

Cîmpii de duminică – cum să fii diplomat

Citeam ieri un ziar de alaltăieri și am văzut că guvernarea chineză a refuzat participarea la un summit UE-China. Cît tact trebuie să ai ca porți niște relații cu așa guvern de rahat, să stabilești întrevederi cu ei, să discuți despre economie, mediu, armată și politică în general (drepturile omului sunt altă treabă).

Vorbind cu un chinez am încercat să îndrept discuția spre sportivii lor care au cîștigat medalii la jocurile olimpice. Aproape orice altceva aș fi vorbit despre țara lui mi-ar fi trezit un sentiment cumplit de ipocrizie. Două fire total paralele, pe de o parte încerci să îndrugi ceva plăcut despre ei, pe de alta știi că e țara în care: cel mult cîteva sute de mii/milioane de oameni cu funcții în stat oprimă o majoritate de peste un miliard; în care a avut loc scandalul cu melamina din lapte; în care cîteva mii de oameni sunt executați oficial în fiecare an; în care faci închisoare pe motive politice fără nici o problemă; care implementează Great Firewall of China; care nu a reușit să infirme zvonurile despre oamenii omorîți pentru organe, și or mai fi.

Ce altceva puteam să mai discut? Eventual despre cultură? Dacă tot e atîta cultură de ce **** *** își conduc țara în felul ăsta?

Ș-am scris pagina asta în română ca în caz de-oi fi prieten cu vreun chinez să nu afle cu atîta ușurință că eu m-am căcat pe țara lui pe blogu ăsta. Cred că prima dată cînd mai aud pe cineva că plînge după Ceaușescu nu mai stau pe gînduri înainte să sar la bătaie .

Mai puţine vorbe

În urmă cu cîteva luni citam pe blog un articol de Cristian Tudor Popescu şi unul dintr-un blog (http://www.starlog.ro/author/cristian/), titlul era „Împuţinarea cuvintelor”. Tema asta mă urmăreşte, şi, de data asta este un lucru foarte personal.

În ultimii ani nu am mai avut prea multe conversaţii lungi, înfocate sau cu teme complexe. Unul dintre motive este foarte simplu: un reflex inconştient de a nu arunca orzul pe gîşte. De foarte multe ori mi s-a tăiat avîntul în moduri grosolane: „şi ce-mi explici mie?”, „ce mă interesează?”, „şi ce înfierbînţi aşa?” etc. În caz că nu reiese din context, asta mi s-a întîmplat cu persoane care consideram că merită să vorbesc cu ele, cunoştinţe apropiate. În prezent propoziţiile din unele conversaţii s-au redus la răspunsuri scurte, explicaţii pragmatice, fie grosolănii comice de 4-5 cuvinte, în funcţie de context.

Chestia asta se întîmplă, la proporţii mult mai mari, la slujba din prezent. Acolo mi s-a întîmplat ca după ce omul a aflat Da/Nu-ul care îl interesa pur şi simplu să plece în mijlocul propoziţiei mele. Reflexul meu a fost bineînţeles proporţional situaţiei. Cu aşa dragă inimă aş schimba catedrala de aici şi m-aş întoarce la Freescale (un loc cu colegi incredibil de simpatici), dar păcatul mare e că locul e „haznaua Bucureşti” (după vorba cuiva, nu mai ştiu a cui).

E păcat că se întîmplă asta cu oameni inteligenţi, care poate ar avea o grămadă de spus. Bineînţeles că eu socotesc despre mine că am multe chestii interesante de spus .

Se încadrează oare chestia asta în pragmatismul extrem observabil împrejur? Nu ştiu. O să scriu cîte ceva şi despre pragmatismul ăsta, dar nu îşi are locul în discuţia asta (e totuşi greu să-mi dau cu părerea despre asta, nu am trăit să văd cu erau vremuri dinainte de 1989, nu am trăit în altă ţară să văd cum sunt oamenii altundeva etc.).

Note:
Promit să înlocuiesc expresiile gîndite cu fundul din acest articol, cea mai mare vinovată pînă acum este „vremurile recente”.
Următorul articol va conţine ș-uri și ț-uri c cu virgulă, așa, ca test.

Fricoşii

În filmul Bowling for Columbine al lui Michael Moore se prezintă ideea de climat de insecuritate, că oamenilor le e frică de orice, şi în special de semenii lor. N-am ce să spun mai mult decât că omul are dreptate şi să dau câteva exemple pe care le-am văzut în ultima vreme:

1.M-am mutat de câteva luni într-un bloc mai aproape de centru, într-o zonă foarte liniştită şi avem interfon la intrare. Deşi avem interfon, la 4 din cele 12 perechi de uşi există grilaj metalic, care în general e încuiat după ora 10. Mai mult, din cei 8 păziţi de grilaj, vreo 4 au uşi metalice, destul de noi, la cât sunt de lucioase. Una dintre uşile metalice mai are şi un senzor de ceva care tot aprinde un beculeţ roşu când mă apropii.

2.Mergând pe tren mai intru în discuţie cu oameni. Femeile de foarte multe ori ajung la discuţii despre crime şi rahaturi (cele mai bătrâne invariabil ajung la asta). Şi multe au o imagine despre realitate extrem de deformată. Ultima dată am renunţat la discursul echilibrat şi i-am spus unei femei (destul de tânără) că e vina ei că a ales să se uite la televizor numai la emisiuni de rahat, şi că într-adevăr, din 22 de milioane se mai întâmplă ca unul să o ia razna. Tot pe tren am aflat că cosmopolitanul are de acum şi secţiuni de autoapărare şi rahaturi, pe lângă secţiunile delicioase cu poziţii.

3.Din păcate am văzut într-o ştire BBC că şi la noi s-au înmulţit atacurile armate. Sper că nu o luăm pe urma americanilor. (SUV-uri este, guvernanţi incompetenţi şi corupţi este, o să fie şi arme, ne mai trebuie votul electronic).

4.SUV-iştii de oraş (care de foarte multe ori sunt SUV-iste) tot mai mulţi, care văzuţi în asemenea tanc nu mai au de ce să se teamă sau să încerce să conducă cum trebuie.

Când vorbim despre şofat deja discuţia devine foarte interesantă. Şofatul este prilejul cu care şoferul poate arăta că este cu cu cap peste ceilalţi: „uite cum conduce; ce maşină de rahat are; cum claxonează ca prostul; treci mă mai repede strada, parcă mergi la moarte”. Faptul că omul e în maşină şi nu comunică cu ceilalţi decât prin claxon este primul zid împotriva unei relaţii sociale normale. Apoi se pare că sumedenia de reguli ale drumului fac sălbăticirea să fie şi mai mare. Cine vrea să aprofundeze să intre pe wikipedia la http://en.wikipedia.org/wiki/Shared_space, mă întorc la SUV-uri şi frică.

Citatul care îmi place cel mai mult, pentru că este atât de dur:
„According to Bradsher, internal industry market research concluded that S.U.V.s tend to be bought by people who are insecure, vain, self-centered, and self-absorbed, who are frequently nervous about their marriages, and who lack confidence in their driving skills.”
Pentru restul citiţi http://www.gladwell.com/2004/2004_01_12_a_suv.html